Am scris aici detalii despre cheltuielile noastre,  cazare, traseu, vreme, ce e musai de văzut, ce am mâncat și băut bun în Filipine. 

Prolog sau cum era să ratăm avionul.

Prima oprire din Filipine a fost la Manila. Cu greu am ajuns aici. Adică, m-am gândit eu că două ore este un timp destul de scurt de lăsat între avioane, dar nu mi-am imaginat că voi alerga mai ceva ca atunci când mă supunea profa de sport din liceu la tortura probelor de viteză.

Dar am reușit! În 90 de minute, căci am avut și întârziere, am stat la o coadă imensă, care se mișca extrem de încet pentru verificarea pașapoartelor, am țopăit peste transbariere și era cât pe-aici să fim trimiși să mai așteptăm încă o dată. Am luat apoi bagajul, am schimbat terminalul cu un taxi (7 euro), căci terminalele astea sunt mai mult două aeroporturi diferite. Taxiul l-am găsit cu ajutorul unui paznic care a mers cu noi afară din aeroport. Am înfruntat super trafic și apoi ne-am ținut tari pe poziții, căci șoferul voia sa ne oprească mai mulți bani decât ar fi costat cursa.

Pe urma am dat de un check-in ce tocmai se închisese. Am alergat cu toate bagajele către poartă și am trecut cu un bording pass care nu se scana nicicum. Apoi, am dat peste pakistanezi și britanici prietenoși care, nu numai că ne-au lăsat să intram în față, dar au povestit agenților situația noastră, iar ei au avut grijă să ajungem și mai în față. Am trecut de controlul bagajelor cu toate bidonașele de creme sau loțiuni pentru țânțari, forfecuțe, pensetă și apă. Și apoi am luat un tren, pe care l-am prins la mustață, și am alergat iar, căci poarta era far far away, iar aeroportul e mare cât China. Dar, într-un final am ajuns și Cebu Pacific a fost bun și ne-a lăsat cu toate bagajele în avion. Și ne-a lăsat și să ne luăm o sticluță de apă, căci eram clar pe cale să leșin.

Concluzie: minim 3 ore între avioane. Întotdeauna.

Zborul a fost bun. La fel și vinul. Și am avut și joculețe la bord. Trebuia, dacă știm ce înseamnă YOLO și IDK, să ridicăm mâna și primeam ceva. Dar n-am fost rapidă. Poate la întoarcere.

După toate astea, am ajuns la Manila, ușor obosiți. Din aeroport am luat un regular taxi (aprox. 21 lei). Însă UBER cred că este o variantă mai bună – atât din punct de vedere al costului, cât și al timpului de așteptare până sosește mașina. La întoarcere așa am mers și am plătit 140 PHP (aprox. 10 lei).

Așaaaa… am ajuns, ne-am instalat și ne-am odihnit un pic. Apoi am plecat la explorare.

Manila este poarta de intrare în Filipine.

Orașul în sine nu este la fel de pitoresc ca Bangkok sau Kuala Lumpur. Cred însă că trebuie inclus pe lista destinațiilor. Nu poți călători jumătate de glob, să aterizezi aici și apoi doar să pleci. 🙂

Plus că mi-a plăcut mult. Pentru vibe, pentru că nu mai ajunsesem de mult în Asia, pentru mirosuri și oamenii relaxați, pentru baruri și terase, pentru haosul aproape organizat al traficului, pentru frigărui la colțul străzii, pentru clădiri impecabile care zgârie norii, alături de cocioabe dărăpănate.

Am petrecut două zile aici, zile în care ne-am plimbat, am mâncat, am vizitat, am stat în trafic și am dârdâit în aerul condiționat atât de iubit de filipinezi (și asiatici în general).

Și, foarte important, l-am serbat pe Răzvan cu bere San Miguel, produsă și distribuită în Filipine. Și cu o trupă live, într-o bodegă cum numai mie putea să îmi placă. 🙂

Parcul Rizal din Manila

Am început cu Parcul Rizal, o întindere de 60 de hectare de grădini, palmieri, lacuri, alei asfaltate sau statui ale diverselor personalități filipineze. Am ajuns aici pe jos de la hotelul nostru, cam 20 minute.

Seara, parcul devine una dintre cele mai active zone din Manila cu show-uri ale fântânilor colorate. Mulți se strâng aici pentru discuții, un mango acru tare sau pentru a trage un pui de somn. Se întâmplă des să îi găsești pe filipinezi dormind în cele mai dubioase locuri.

Jose Rizal – eroul național al Filipinelor

Tot în parc există și o statuie a lui Rizal, pe locul unde a fost executat. Jose Rizal este eroul național al filipinezilor, considerat chiar „făuritorul” identității naționale filipineze. Băiatul ăsta a fost executat la vârsta de 35 de ani, fiind suspectat ca ar fi fost liderul revoltei ce avea ca scop să îi alunge coloniștii spanioli. Dar, deși a trăit puțin, a reușit să facă ireal de multe lucruri – a învățat 22 de limbi, a fondat o mișcare politică (La Liga Filipina), a scris două nuvele, a fost poet și a scris eseuri, a devenit medic oftalmolog, a fost un artist apreciat – sculptor, pictor, plus părintele benzilor desenate din Filipine, iubitor de arte marțiale și călător profesionist. Și, de parcă nu era suficient, între descoperirea unei noi specii de broaște și o nouă specie de șopârle, a mai câștigat și la loterie.

Am aflat lucrurile astea de la „altarul” dedicat lui Rizal din Fortul St. Angelo, pe care l-am vizitat după ce am hoinărit pe străduțele din Intramuros.

Următoarea oprire este la Intramuros.

Cam tot prin Manila a fost distrus la un moment dat și apoi reconstruit. În fortăreața asta, care este Intramuros, au acționat mulți – pirații chinezi, forțele britanice sau olandeze, americanii sau japonezii. Dar tot WWII i-a dat lovitura de grație.

A fost fondat în 1571 și era destinat exclusiv spaniolilor. Reconstrucția a început în 1951, iar în 1979 administrația locală l-a transformat în atracția turistică care este azi.

Acum este o combinație de biserici coloniale, piațete, clădiri guvernamentale și parcuri. Găsim aici biserica San Augustin, decorată frumos de sărbători, cea mai veche biserică din Filipine.

Încă de la intrare te întâmpină o aglomerare de șoferi de triciclete care își doresc care mai de care să te plimbe prin fortăreață. Și te îmbie cu „e mult de mers”, „tu nu știi exact ce trebuie să vezi”, „îți facem și un discount”.

Costul pentru un astfel de tur este de 250 php (aprox. 20 lei), dar noi eram hotărâți să străbatem străduțele cu bamboo bikes. Niște biciclete din bambus, care au stârnit remarci și aprecieri din partea localnicilor pe oriunde am trecut. Mie mi-ar fi plăcut să fiu plimbată într-o bicicletă cu ataș.

Dar era doar cu titlu de prezentare. Așa că am ales două bicicletuțe pentru costul de 400 php / ora (aprox. 30 lei). Și o oră ne-a fost de ajuns.

Fort St. Angelo

Am încheiat vizita cu Fortul St. Angelo, unde nu ai voie cu bicicletă, și am povestit despre coloniile spaniole și despre cum cei executați au mari șanse să se transforme în eroi și simboluri. Pentru acesta plătești o taxă de intrare – 75 php (aprox. 6 lei) și poți vedea locul unde Jose Rizal a fost închis și a așteptat sentința.

Tot aici este și un muzeu dedicat eroului în cauză, despre viața și moartea sa. Chiar este expusă și vertebra în care glonțul executanților spanioli l-a nimerit.

Pentru seară am făcut planul să bem și să mâncăm în Makati, zona de business și de corporații din Manila. Ridicarea acestei părți a început după Al Doilea Război Mondial, când familia Ayala a găsit în distrugerea orașului oportunitatea de a începe construcții noi.

Ceea ce mi s-a părut fooarte interesant a fost că aici, în anii ’30 – ’40, funcționa aeroportul din Manila. Bulevardele Ayala (pe care l-am și străbătut) și Makati erau pistele de aterizare, iar restaurantul Blackbird era terminalul. 🙂

Dar partea cea mai frumoasă abia acum vine!

Călătoria cu Jeepney-ul!

Străzile din Manila sunt pline de mașinile astea, un fel de autobuze cu trasee predefinite, explozie de culoare și claxoane. Clar un simbol al Filipinelor, primele jeepney au fost jeepuri modificate, lăsate în urmă de americani, după WWII. Dar filipinezii nu puteau să opereze ceva atât de insipid și plictisitor ca mașinile de armată, așa că le-au adăugat un touch local. Mai exact – căluți cromați, ghirlande de flori artificiale, o gamă laaargă de culori, antene radio, picturi cu Fecioara Maria sau scene din comic-books în culori neon. Și niște locuri în plus, dacă inițial aveau 5 locuri, acum au ajuns la 18, dispuse pe două băncuțe paralele.

Am ajuns în stație și, un domn binevoitor care se ocupa cu plasarea călătorilor, ne întreabă unde mergem. „La Makati, la Makati”. „Aaaaaa, nu e bine. Taxi.” „Păi vrem jeepneeey”. „Bine, dar o să vă uite Dumnezeu pe drum. Și nici nu e direct”. Ne-a plasat frumos într-o mașină plină și ne-am îngrămădit pe o băncuță laterală. Am plătit 11 php (aprox 0.80 bani) și am învățat repede că toată lumea contribuie la finalizarea plăților în mașina asta. Totul se trece din mână în mână – banii pentru călătorie, restul care se întoarce de la șofer sau gunoiul pe care vrei să îl arunci în coșul din capătul mașinii. La început eram mai timidă, dar am învățat repede cum să distribui banii sau restul.

Dar, deși șoferii de jepneey, sau șoferii filipinezi în general, practică stilul kamikaze, tot ne-a luat vreo 90 de minute să străbatem cei 8 km dintre Intramuros și Makati.

Am găsit cartierul ăsta foarte diferit de zonele pe unde ne perindaserăm toată ziua. Aici totul era shiny și sticlos, decorat masiv de Crăciun. Vedem magazine ca Prada sau Gucci și mulți străini. Nimeni nu mai doarme pe jos? Nu mai miroase a frigărui? Sunt fețe de masă în restaurante? Și te pomenești că îți aduc și cuțite. Hai să plecăm. Și facem cale întoarsă în Malate al nostru, pentru bere în stradă și oameni care îți vând alune și semințe, brățări sau care îți cântă vesel pentru câțiva bănuți.

Am plecat dis-de-dimineață către aeroport, chiar extrem de dimineață. De la recepție ne-au spus că cei 9 km până la aeroport se vor străbate cam în 2 ore. Am făcut 25 minute.

Destinația: El Nido, via Puerto Princesa.

Următorul episod: Bine am venit în paradis: El Nido | Filipine