Mă rog, nu tot românu’. Doar eu. Ne întoarcem la Tel Aviv, cu gând să ne oprim puțin la Mitzpe Ramon și eu mă plâng într-una. Că nu vreau acasă, că eu rămân la kitzibutim sau cum i-o zice. Că de ce n-am plecat când eram mai tânără. Că Unde naiba am fost când timpul trecea, unde naiba am fost când trecea viața mea, (mulțumesc Ada).  Săracu’ Răzvan, de câte ori a ascultat povestea asta.

Kibbutz-ul

A, kibbutz (că așa îi zice) este acțiunea cu flavour comunist a evreilor întorși să câștige și ei o țară. Băieții ăștia și-au dat seama repede, că doar îs oameni inteligenți, că, într-un climat nesuferit ca ăsta, este nevoie să acționeze în grup; că, pentru a crește o agricultură și o economie puternică, trebuie să muncească împreună pământul cu proprietate colectivă. Așa s-au născut fermele astea cu nume amuzant. Niște CAP-uri. Cu timpul însă au fost atinși și ei de spiritul individualist și capitalist, n-au mai vrut să muncească și să câștige la comun și în mod egal. Așa că au părăsit kibbutz-urile, care fie au ajuns în faliment și s-au privatizat, fie au fost nevoite să adopte alte strategii, alte organigrame și să găsească alte surse de venit.

Azi mai sunt vreo 270 de astfel de așezări și vreo 25% mai funcționează după modelul tradițional. Și, pentru că e pe trend, toate au inclus în strategia de dezvoltare agricultura sustenabilă și turismul. Adică poți să mergi la kibbutz și să mulgi vaca. Și plătești, desigur. Sau poți să mulgi vaca ca voluntar (regretul meu de mai sus). Și, în cazul ăsta, nimeni nu plătește pe nimeni. Dar ce experiență!!

Întorcându-mă la mașina și traseu, pe drumul de la Eilat și până la Mitzpe Ramon ne însoțesc semne prevestitoare de cămile care s-ar putea să se odihnească pe margine de drum. Mă smucesc, întind gâtul, arcuiesc privirile – cămilele nu-s. De oț minți poporul cu semnele de circulație.

Se mai anunță și tancuri care fac rotocoale de praf. Astea există, le-am văzut. Și rotocoalele și tancurile. Gata – pregătite să mai calce vreo fâșie de pământ.

Din când în când, din linearitatea deșertului mai răsare câte un orășel cu case cubice, de culoarea deșertului. Eu aș zice să ne pierdem un pic prin vro așezare de-asta, dar Răzvan e chitit pe traseu – ne abatem domne’ așa, fără logică.

La vreo doi km de oraș, o creatură cu coarne curbate, cunoscută sub numele de ibex, răsare pe marginea drumului.  Stai că-i curbă, stai că vreau să îl pozez, stai că a fugit. Uof, cum îmi ratez eu șansa de fotograf de viață sălbatică.

Ibeeeecși

Când intrăm în Mitzpe, comitetul de întâmpinare e format din zeci de ibecși, mai mari sau mai mici. Doamne, ce penibili am fi fost noi să ne oprim în mijlocul drumului să fugărim animalul, când aici nu poți trece de ei.

La fiecare doi pași niște plăcuțe ne zic că ei, pe plaiurile astea, nu hrănesc ibecșii. Să se descurce, domne’, singuri, că e o lume rea. Nu îi hrănim. Nici nu am avea cu ce.

Mai facem 5 pași și dăm de un hotel cu multe stele și piscină pentru fiecare viluță. Au făcut economie la gard însă, are cam un metru și permite intrușilor ca noi să intre în lunile de miere consumate în deșert.

Păi e vina mea că ei au pus aici un fel de monument de unde aflăm că un pictor, al cărui nume îmi scapă complet, a trăit aici și a pus și el o piatră de temelie la întemeierea Mossad-ului. Îmi și imaginez cum stătea omu’ în fața unui crochiu, gândindu-se cum îl bălăcărea Hrușciov pe tăticul Stalin în discursul interceptat și predat fraților americani și alegând, boem și emoționat de apus, o nuanță de portocaliu.

Ne prinde un paznic prin zonă și, panicat de prea marea apropiere de baștanii de la cazarea de sute de stele, ne ușuie către Centrul de informații pentru turiști, pe partea ailaltă a drumului. Duceți-vă, duceți-vă că au și muzeu. Păreți genul. Clădirea centrului în cauză este la marginea hăului. Sub noi se cască o groapă de 300 m adâncime, cu 8 km în lățime și 40 în lungime. Poți să cobori în rapel, dacă te ține. Dar groapa asta este foarte greu de conceput. Arată ca în Mad Max, cu Tom, înainte să fi trecut pe la colorizare. Pustietate pură, piatră, nisip, sterp și cald.

Nu ne ducem la muzeu, deși și ghidul și paznicul ne-au promis că o să plecăm mult mai deștepți de acolo, că o să ni se spună cum s-a format canionul ăsta (care nu e canion, că s-a format altfel, da dacă nu ne-am dus la muzeu, nu știm) și ce animale trăiesc pe aici (pe bune? E vreo creatură suficient de nebună să își ducă viața în pustiu?).

Așa, altceva ce se mai practică pe aici?

O drumeție?
Doamne-ferește, pe căldura asta?
Poate niște tras cu arcul?
Nu, nu. Am tras o dată cu arcul. Ba chiar cred că de două ori, că aveam două săgeți. Suficientă practică.
Niște privit de stele?
Ziua, în amiaza mare?

Da’ am auzit de niște artiști, hipioți și artizani, refugiați în partea de nord a orașului, în hambarele și containerele folosite de armată. Îmi sună așa boem, că îmi pare rău că nu am venit să stăm și o noapte aici. Ne-a luat mințile Eilat. Sigur ăștia petrec mereu, trăiesc în comunități, ca o mare familie, și sondează adâncimile conștiinței umane, cu ajutorul plantelor. Aici era de noi, ce-am căutat la ruși?!?

Spice Route Quarter

Ajungem la cartierul lăudat, pe numele lui Spice Route, și, surpriză – e pustiu! Mai peste tot închis, nimeni pe străzi, de puteam să conduc și eu. Ăștia sigur s-au destrăbălat noaptea trecută și acum dorm toți. Da’ și pozele pe care le găsim pe net tot gol artă cartierul.

Nush ce să zic, hai să cumpărăm magazinul ăsta cu cosmetice, unul dintre singurele locuri deschise. În căutarea tinereții pierdute, cumpăr mască cu nămol, ser de întinerire, cremă de ochi, pentru noapte, pentru zi, pentru crepuscul, balsam de buze, ulei de corp. Doamna mă îmbârligă și îmi artă ceaunele în care se amestecă cremele. Nu azi, că azi e duminică. Da, așa, în general. Și mai arunc în coș și cremă pentru răni și un gel de curățare. Acu’ nu mai am răbdare să ajung acasă să trec prin procesul de transformare.

Alpaca Farm

Înainte de plecare trecem să dăm binețe și lamelor și alapacelor, c-au venit sărmanele tocmai din Anzi, din America de Sud. Alpaca Farm e la 3 km de Mitzpe Ramon și iar suntem singuri pe șosele.

Nici la fermă nu prea se înghesuie mulți. De-aia poate nici doamna de la bilete nu stă în ghereta ei și apuc să vizitez vreo jumătate de fermă până o găsim să dăm și noi un ban pentru animalele aduse de departe. Cică primim ceai, niște grăunțe și o poveste în schimb.

De grăunțe scăpăm repede, că pufoșeniile sunt pofticioase și năvălesc. De frică, le împart repede în stânga și în dreapta, ca pe urmă le pot privi în ochi și să le zic, cu inima curată, că nu mai am.

Ceai nu pare să bea nimeni, dar uite că vine povestea. Un cuplu de hipioți, care rătăcea prin America Latină s-a înamorat de oile astea mai mari, care sunt de fapt cămile. Au zis – frate, noi nu ne întoarcem în Israel fără un animal de-asta. Să vadă și ai noștri. După ce s-au tocmit cu indienii descendenți Inca au plecat spre casă cu avionul special pentru llame. Au găsit locul ăsta de lângă Mitzpe Ramon care e leit poleit cu locul de unde veneau animalele. Nici n-au realizat că sunt în partea ailaltă a lumii.

Ok, bun. Acum ce facem cu ele, ziseră iei treziți din reverie? Păi hai să facem lână. Da lâna de Alpaca este fină, nu ca merinosu’ de la noi. Așa că au făcut și o mini fermă de prelucrare a lânii. Și-au mai adus și cai și măgari și oi, ca să vadă și camelidele populația locală. Acu’ poți să te plimbi prin deșert pe spinarea calului și să ai o aplacă lângă. Pentru autenticitate, că pe ea nu o călărești.

Nicio călătorie fără autostopiști

Foarte frumos aici la voi, să mergem zic. Și cum nu se poate vreo călătorie fără autostopiști, o bifăm și pe-asta la ieșire din oraș. Răzvan parcă e unchiu’ Mihai, care plângea mereu când vedea femei cu copii. A găsit-o pe doamna asta cu suport pentru copil în spate și nu îl lasă inima să o lase în deșert să aștepte autobuzul. Se dovedește că doamna nu are copil, doar suport. Se mai dovedește că nu vorbește neam engleză și că noi nu știm să rabatăm scaunul Fiat-ului cu două uși. Și nici suportul pentru copil nu prea încape.

Dar am zis că o luăm, o luăm. Smucim scaunul, o vârâm pe doamnă în spate, îndesăm și scaunul de copil peste ea, plecăm și nu mai zice nimeni un cuvânt. Că dacă crede că vorbim despre ea? Oare ce zice ăsta la radio? Dacă zice ceva rău de israelieni, că ne cam apropiem de West Bank și poate e post al arabilor? Să stingem și radioul. Așa, perfect. Acum e liniște deplină Și mai stânjenitor. Noroc că mergem împreună numa’ 150 km. 😐