Avionul ce ne transportă de la București la Londra se zgâlțâie tare. Zice domnul căpitan Căpitan (chiar așa îl cheamă)  că sunt turbulențe și că să stăm legați, iar eu mă consolez cu gândul că dacă era grav, fetele astea nu mai turnau ele, zâmbitoare, Cola în pahare.

„Uite, nici nu mai e nevoie se amestec cafeaua. Se amestecă singură, de la turbulențe” pune băiatul de la 13A de o discuție și mă gândesc că ăsta e primul semn. Aoleu!! Ăsta știe  (pare cunoscător) că suntem în cădere și vrea să schimbe o vorbă cu un suflet simpatic (adică eu) înainte de sfârșit.

Și acum anunță și ăștia că nu mai dau mâncare, că nu mai nimeresc sa toarne ceaiul și dacă opăresc pe cineva. Îmi asudă palmele, nu prea mai respir normal și iau decizia pe care orice om normal ar lua-o într-o situație ca asta – dau shot cu doza de Ursus pe care am primit-o mai devreme. Hai, că parcă e mai bine acum.

Am scris aici detalii despre cheltuielile noastre, cazare, traseu, vreme, ce e musai de văzut, ce am mâncat și băut bun în Londra. 

Tarom și pierderea bagajelor

Ajungem teferi și după vreo 20 de minute constatăm că  valiza nu mai vine. Eu am venit cu toată bunăvoința la Londra, dar se pare că ea nu mă vrea. Ne prezentăm la doamna de la ghișeu și îi mărturisim pocinogul, ne dă o hârtie pe care să ne așternem ultimele amintiri legate de geantă și nu empatizează deloc cu situația. Ba chiar îmi și explică că „THIS IS LONDON!!”. Adică, tonight we dine in hell?!?! Nu, fetiță, nu poți să scrii aici doar Hotel President, că sunt multe în oraș. Trebuie cu cod poștal, adresă și numele băiatului de la poartă.

Mă adun, fac rost de informații și le ofer victorioasă. Și, când zici că vine valiza? Nu se știe, că nu au idee unde au rătăcit-o. Și nici nu o interesează că eu am doar hainele de pe mine, niște pantaloni de arlechin. Cum mă duc eu, doamnă, la conferința despre Trenduri, unde corporația m-a trimis ca om de nădejde?!? Nu îl fac de rușine pe „Eroul cu făcăleț” de la atentatele din Londra sau pe Radu Lupu, care a dat mâna cu Regina??

 Taxiurile negre ale Londrei

De fapt, sunt ale Chinei, dar asta nu e important acum. La ieșire din aeroport se perindă celebrele taxiuri negre, faimoase în Londra și produse de chinezi. Mă duc cu gândul la mașina cu care ieșise Don Vito, când a luat proasta decizie să cumpere niște portocale siciliene. Vrem și noi cu de-ăsta, așa că mai așteptăm o tură. Băieții de la ghișeul de taxiuri, de lângă  aeroport, sunt înțelegători, cred că au mai avut astfel de cereri.

Înăuntru este foarte simpatic, ai o banchetă pe o parte, iar pe partea cealaltă două scaune retractabile, ca cele pe care se odihnesc însoțitoarele de zbor. Putem plăti cu cardul, iar un geam despărțitor ne separă de domnul de vreo 75 de ani, pe care l-am primit ca șofer. Ce frumos, aici, la voi, la Londra! Bine că nu avem valiza, trebuia să o mai înghesuim în mașina și pe ea și apoi să o cărăm până sus în cameră. Și uite ce prietenoși sunt oamenii de la hotel, sigur că primesc ei bagajul pierdut dacă noi nu suntem acolo! Cum se așează lucrurile!

O pierdere nu vine niciodată singură

Portofeeeelul!!! Ce? Răzvan a uitat portofelul in taxi. E ceva în neregulă cu Londra asta!! Alte rânduri de formulare, alte declarații și încercări de a găsi obiectul pierdut. Da’ nu-i așa ușor – că taximetriștii sunt independenți, nu au un sediu unde să poți să îi găsești. Și nici nu le poți obține numărul de telefon, chiar dacă el există acolo, într-un sistem. Că GDPR. Putem doar să completam o sesizare online, să spunem o rugăciune și să ne ducem mâine la ghișeul de Lost Property.

Bad day, huh?  Eh, cum bad day, când peste drum este un pub cu englezi aciuați pe trotuar. Se bea, se fumează și se discută pe fiecare latură a pub-ului. Înăuntru e și mai plin. Stați așa, să ajung și eu cu berea la masă – că sunteți cu duiumul, iar eu nu sunt prea îndemânatică.

Comandăm din meniu ceva ce include cuvântul tradițional și primim o farfurie cu șuncă, ou, niște mazăre și cartofi. Să nu mai luăm de-astea tradiționale, zic.

Încheiam seara cu o plimbare până la Tamisa. Se vede frumos Londra noaptea – e luminată cald, vase de mini-croazieră trec pe Tamisa, iar râul nu își arată adevărata culoare, străzile sunt animate și de la streșinile pub-urilor se revarsă flori. Coca Cola London Eye e înțepenită și zic să mergem mai aproape să înțelegem de ce. Nu sunt doritori care să vadă orașul la ceas de întuneric? Doritori or fi, dar programul este până la 18:00. Există și niște perioade când prelungesc programul până pe la 21:30, dar acum nu.

Care-i treaba cu Coca Cola și London Eye?

A, și poate te întrebai ce e cu Coca Cola ăsta care compune numele tiribombei? Păi, există obiceiul ca proprietarii roții să găsească un sponsor pentru roată, la fiecare doi ani. Au avut-o British Airways, pe urmă s-a dus la EDF Energy și acum Coca Cola.

Ne-a zis Ștef un banc simpatic, făcut după chipul și asemănarea situației –

Patronul firmei Coca-Cola se duce în audiență la Papă.
– Îti dau 100.000.000$ daca acolo unde spui „pâinea noastră cea de toate zilele”, pui și „două sticle de Coca-Cola”.
– Nu dom’le, imposibil!
– 200.000.000$!
– Ești surd?! Nu am cum.
– Juma’ de miliard!!!
– N-am cum dom’le, e rugăciune…
– UN MILIARD si pui numa’ o sticlă de Coca-Cola!!!
– Dom’le, e o rugăciune lăsată de Dumnezeu prin Moise, nu se poate schimba.
Patronu’ lu’ Coca-Cola iese din cameră. Pe hol se gândește:
„Cât oare i-o fi dat, frate, ăla cu pâinea?!?”

Așa și ăștia cu roata lor și Coca Cola. Plus că nici ei nu au vrut să zică cât.

Mă rog, noi să ne focusăm pe dughenele astea cu bere artizanală. Dacă ești cumva indecis, îți dau să guști berea, mai ceva ca doamnele de la Carrefour care te momesc cu bucățelele de brânză prin magazin.

Adorm în tricoul pe care l-am purtat toată ziua, pentru mâine am împrumutat haine de la Simona. Găsesc soluții și pentru dimineață – îmi spăl părul cu niște săpun de la hotel, mă pieptăn cu ștecărul de la telefon și folosesc dezinfectant de mâini pe post de deodorant. Bear Grylls ar trebui să mă contacteze pentru tehnici esențiale de supraviețuire.

Cu Trendurile la biserică.

Mergem pe jos la conferință, că-i aproape și ne place să ne încolonăm cu londonezii care se duc spre job-urile lui. Aici stânga, dincolo la dreapta, traversăm câteva străzi și am ajuns. Tulai-Doamne, ăștia țin conferința la biserică?! Bun și așa, bogdaproste.

Învățăm frumos aici, interesantă este aplicația chinezilor care afectează rata nașterilor din China. Aplicația este despre o broscuță pe care o trimiți în călătorii de unde vine cu bunătăți și poze. Problema este că nu știi când se întoarce. Este un hit în China și se pare că, pe fundalul tuturor problemelor (costurile mari ale caselor, educației și sistemului medical, joburile solicitante etc)  femeile nu mai fac copii, dar au grijă de broaște, pentru a-și potoli instinctul matern. Am descărcat și eu – nu înțeleg o boabă. Traveling Frog e numele, dacă vă interesează.

Poate povestesc într-un articol separat despre ce am mai aflat pe aici, cert este că pe final se luaseră cu niște întrebări dubioase, gen How must you change in 2019 to deliver unbiased virtual resurces?.  Aici m-au pierdut.

Soho, cu opriri pe la Picadilly Circus, China Town și M&M Store

După, ne întâlnim iar cu băieții care nu au avut prea mare noroc cu găsirea portofelului. Las’ că se întoarce el, ca broscuța. Până atunci hai cu niște pide turcesc, pentru consolare.

După, plecăm la pas spre Soho. Este efectiv haos, oriunde stai, sigur stai în drumul cuiva.

După o statuie se ivește cineva – Do you want some free poetry? Sigur doamnă, de când îmi doream. Azi e ziua poeziei și cum să marcăm altfel decât citind o poezie, care mă face să lăcrimez. Încerc să o redau pe scurt: Not a red rose or a satin heart. / I give you an onion. / It is a moon wrapped in brown paper / It promises light / Like the careful undressing of Love.  

Fiecare își pune talentul la bătaie pentru niște bănuți cu regina. O gașcă de tinerei au strâns oameni în jur, talentul oratoric întrecând, zic eu, talentul de dansatori-săritori pe care îl promovează. Altu’ desenează pe pietonală. După ce că erau mulți, trebui să mai am grijă să nu calc vreo operă de artă.

Dar cel mai tare mi se pare Merlin Trotter. Domnu’ în cauză a scos o măsuță, a pus un scăunel și citește niște viitor unei tinere asiatice. Poate îi spune când i se întoarce broasca.

Depășim cartierul chinezesc în căutare de un pub unde să ne odihnim picioarele. Bagajul nu a venit până acum și tare mă tem că iar mă lasă ăștia să dorm în chiloți. Ne-au sunat aseară să ne zică că duduia de pe aeroportul din Otopeni o uitat să mai pună etichetă și pe papornița mea. Mare noroc aveți cu mine că îs persoană pașnică.

Întoarcerea bagajului rătcitor

Pe la 23.00, nici urmă de bagaj. Simo și Stef au plecat la somn și noi stăm pe bordură, în fața fostului hotel să ajungă bagajul. Sunt plină de spume, mă enervează orașul ăsta, oamenii care nu pot să zică când ajunge o valiză și Taromul care nu pune etichete. Îmi e somn și vreau să îmi scot papucii și plănuiesc să fiu răutăcioasă cu cel care va livra. Dar când ajunge într-un final, domnul este așa vesel și binevoitor, că uit imediat de nefericire. Ba chiar îmi pare rău pentru el, căci mai are o mașină plină de genți pe care trebuie să le ducă și este miezul nopții.

A doua zi e grevă la metrou. Băieții de la metrou au pus de-o solidaritate și protestează împotriva deciziei conducerii de a demite un conducător de metrou experimentat pentru faptul că a deschis ușile unui vagon, în timp ce acesta era încă într-un tunel.  Mai adaugă, condiții proaste de muncă, neînțelegeri cu conducerea și lipsă de personal și au o listă consistentă de plângeri. Găsim altă stație de metrou, ne rearanjăm și plecăm spre Palat.

Schimbarea gărzii la Buckingham

Gărzile la Buckingham se schimbă cu fast, cu surle și trâmbițe, așa că ne trezim de dimineață, cu gând să mergem și noi. Nu se schimbă în fiecare zi așa pompos, doar în datele atent selecționate, adică o zi da, o zi nu. Există un site unde poți vedea exact când se întâmplă și cine cântă. – https://changing-guard.com/index.html

Înlocuirea Vechii Gărzi cu Noua Gardă se face la ora 11:00, durează 45 de minute și, ca să ai vreo șansă să vezi ceva, nu trebuie să ajungi mai târziu de 10:15. Noi am ajuns la 10:58 și ei începuseră. Păi e frumos așa?! Sau poate nu ne mergea bine ceasul?

Nu există un cost și nu se dau bilete. Te duci și te poziționezi. Există două locuri râvnite – lângă gardul Palatului, de unde îi vezi pe băieții cu căciuli de blană printre zăbrele, ca și cum ar fi la închisoare. Sau poți să te urci pe treptele de la complexul statuar cu cealaltă regină, Victoria. Este aglomerat în ambele locuri, ți se suflă în ceafă sau te împung selfie stick-uri oriunde ai sta. Când am fost noi au cântat Orchestra gardienilor scoțieni și Orchestra gardienilor Irlandezi. Au băgat frumos băieții – cum îi ascultam noi ceremonioși au început acordurile de la Dancing Queen. O fi cu dedicație, pentru Regină.

De aici plecăm cătinel către Tower Bridge. Dar până acolo e drum lung și facem popas, după vreo 20 minute, la abație.

Westminster Abbey

Aici și-au pus pirostriile Prințul William și Catherine Middleton. Mă rog, aici au fost încoronați și îngropați și regii Angliei. Și ceremonia de înmormântate a Prințesei Diana. În fața clădirii, se tânguiește un cimpoier în fustă cadrilată, care scoate sunete de delfin extaziat. Dar pare că se va asfixia curând, suntem în siguranță. Costă 22 £ și vreo oră să intrăm. Așa că am admirat și noi de afară. Dacă ești om cu simțul planificării, îți poți lua bilete de pe site mai ieftin cu 2 £ și ai parte și de o intrare mai rapidă. Dar eu nu-s.

A coté, peste drum, alte mândreți ale Londrei.

Big Bang & Palatul Parlamentului

De la spate așa, vedem prima dată Turnul cu Ceas. Este efectiv înfășat cu scutece de schelă, doar cu fața de ceas lăsată la vedere. A intrat în programul de renovare și își reia obiceiul zgomotos abia în 2021. De când există el, de 159 de ani, fie război, fie incendiu, nu a mai șomat atât. Dar se pare că mai are câte o zvâcnire pe la cumpăna dintre ani.

Marele Ben, care de fapt este clopotul de 13+ tone, își ia numele de la Benjamin Hall, un fel de șef de șantier care a supervizat instalarea clopotului. Cred că era o glumă internă a muncitorilor – Hai să îl atârnăm pe marele Ben! Hahahah! Între timp numele s-a extins – la turn, la ceas, mâine – poimâine schimbă și numele podului. Asta dacă nu acționează Coca Cola mai rapid.

Atașat de turn, se întinde Palatul Parlamentului. În capătul ălălalt, este Turnul Victoria, dar nu e la fel de iubit de public. Foarte frumos Palatul, cu turnuri și turnulețe. Se întinde pe o suprafață de mai mult de 30 000 de metri pătrați și are două camere. A Lorzilor și a Comunelor.

Mi-a plăcut mult mai mult decât Buckingham. Sincer, eu am crezut mereu că, de fapt, ăsta este Buckingham-ul. Dar, mă rog, nu m-am lăudat niciodată prea tare cu cultura mea generală. Le-aș bate puțin obrazul băieților Guy Fawkes și Robert Catesby⁠ care au vrut să pună de-un foc de artificii pe aici. Cum să strici, mă, minunăție de palat, în stil neogotic?! Sau cum s-o numi stilul ăsta. Dar ne vom aminti mereu de 5th of November, stai liniștit. Mai ales că te sărbătoresc britanici în fiecare an.

Sigur că Palatul se poate vizita, îți iei bilete online, ca să fie mai rapid  https://visit.parliament.uk/houseofparliament/landingPage. Sau poți să faci turul virtual – nici nu era aglomerat – https://www.parliament.uk/visiting/virtualtour/  Vezi în liniște locul de unde Churchill predica efervescent împotriva zugravului de Hitler.

Un carusel nu strică

Ne fofilăm pe lângă London Eye Coca Cola, care arată ca un ventilator uriaș și nu ca o roată de hamsteri, ca celelalte tiribombe de genul ăsta și ne poticnim într-un carusel. Vaaai, dar ce frumos! Vreau și eu, că uite, scrie că e pentru toate vârstele. N-are nimic că sunt singurul adult care nu are un copil atașat. Încalec un cal de plastic și petrec vreo 5 minute învârtindu-mă. N-a fost chiar așa penibil, nu?

Suntem deja de vreo 40 de minute pe drum și îmi e cam foame. Iar adunătura asta de van-uri cu mâncăruri din 20 de țări ale lumii vine ca o un răspuns perfect pentru ghiorțăiturile de mațe. Mâncăm vită englezească și ravioli italienești. Eu aș fi vrut de la coreeni, dar nemernicii ăștia au obiceiul să te îmboldească cu un raviolaș aburind și n-am mai scăpat.

A, și-am luat și o empanadă argentiniană. Căci mi-s dragi.

Central business district of London

Ne continuăm plimbarea, lăsăm în urmă diverse poduri și, la un moment dat, mă găsesc nevoită să ridic privirea, căci nu mai pot cuprinde clădirile.

Un lucru care mi-a plăcut la Londra era faptul că păstrează constant aceeași înălțime și textură a clădirilor. Și că le-au grupat pe cele de sticlă, care împung norii, în business districtul lor. Pare locul de joacă al arhitecților moderni, care se lăfăie în neo-futurism. Îmi palce asta, dincolo cu neogotic, aici neo-futurism. Nu înțeleg totuși cum au reușit băieții ăștia să ridice clădiri de sute de metri înălțime și totuși nu găsesc o soluție de curățat geamurile – alta decât să urce bieții alpiniști în locurile unde se murdăresc de nori.

Cele mai interesante mi s-au părut –

The Shard

Ciobul este cea mai înaltă clădire din UE – au găsit ăștia un top unde să o claseze pe primul loc. Are 309.7 m înălțime și aparține Qatar-ului, cum altfel?! Adăpostește ce vrei tu – birouri, apartamente rezidențiale, baruri, spa, turn de observare și-un Shangri-la, la 460 euro camera / noapte. La cum sunt prețurile pentru hotelurile din Londra, mi se pare chiar ieftin.

Daaaar, cel mai important este că l-am recunoscut pe arhitect – Renzo Piano, ăla care a făcut controversata clădirea Parlamentului și poarta din Malta. (alea comparate de cetățeni cu o căsuță de porumbei sau o răzătoare de brânză. Vă mai amintiți?) Subit sunt tare mândră de mine și foarte contrariată de băiatul Renzo. Adică cum? N-are și el un stil – face și cu piatră și cu sticlă, urban și neo-futurism? Doamne, ce mă mai pricep!! 😀

20 Fenchurch Street

Asta arată ca un acordeon și e mai mulă în partea de sus. E cunoscută în folclorul oral ca the Walkie Talkie. Are 160 m, o micuțenie pe lângă The Shard. Dar plusează cu o grădină botanică, pe la etajul 37.

The Vase

Aici i-am surprins eu pe curățătorii de geamuri. Are 170 m înălțime și forma a fost inspirată de o vază scandinavă, pe care o avea și arhitectul prin bucătărie, colecție personală. Aici stau baștanii cu bani, în cele 247 de apartamente de lux.

Când mai avem doi pași până la Tower Bridge, ne deturnează un semn irezistibil, care ne îndeamnă să o luăm la dreapta, spre piață. Eu nu rezist piețelor.

Borough Market

E haos și aici. Zeci de tarabe cu mâncare, fiecare declanșatoare de glande salivare, standuri cu brânzeturi, dulciuri, carne, pește, pâine, farfurii și cafea. E hărmălaie, grătarele sfârâie, se mănâncă în picioare sau pe ciuci, pe colțuri de bănci sau din mers. Ah, de ce n-am șapte burți să te-ncerc, bucătărie internațională.

Într-o altă încăpere a pieței, o duduie urlă din niște difuzoare rețete și combinații și îți dă să și guști din mâncărurile ei, dacă ai toleranță la caracatiță, nuci și mai zice câțiva alți alergeni.

Se zvonește că piața asta își face veacul aici, într-o formă sau alta, din 1014. Deci, corectez. Își face mileniul pe aici. În piața asta s-au întâmplat și atentatele din iunie 2017, când 3 cretini au intrat cu mașina în mulțimea de pe London Bridge și pe urmă au început să înjunghe oamenii prin piață. Noroc că activa aici neînfricatul Florin Morariu „eroul cu făcăleț de la Londra”, care l-a pălit, românește, pe unul dintre descreierați cu o ladă.

Tower Bridge

Ajungem, într-un final, și la podul ăsta, căruia i-am zis în toate combinațiile – London Bridge, London Tower, Tower Bridge. Am înțeles că e o greșeală comună. Are și program pe site, când se ridică și când se coboară. Este și el dantelat și plin de turnulețe, ca Parlamentul. Și se diferențiază major de celelalte poduri, nu la fel de prețioase și pretențioase.

Parcurile londoneze

Mergem să ne odihnim picioarele în Regent’s Park. Parcurile la ăștia sunt super mișto – hectare întinse de verdeață, unde simți subit cum ai închis fereastra de termopan peste zgomotul orașului. Fiecare are păsările lui – lebede, gâște, rațe, ciori. Nu le mănâncă nimeni – ba mai mult, nu ai voie să mergi pe bicicletă sau să lași câinele slobod, ca să nu cumva să le deranjezi, să nu le tihnească masa și să facă indigestie.

Gara St. Pancras din Londra și Platfoma 9 ¾

Înainte să ne încheiem seara în vreun pub, zicem să trecem puțin și pe la platforma 9 ¾ faimosului vrăjitor, rezident al Londrei – Harry Potter. Platforma se află, bineînțeles, la gară. Doh! Numa’ că nu în zona peroanelor, degeaba m-am chiorât eu la peronul 9. Ci în zona comercială, căci, de fapt, platforma este un magazin. Doh, din nou. Zic eu zic, dar mi-a tremurat un pic mânuța când am ridicat bagheta magica, din lemn de tisă și pană Phoenix. Am plecat cu un tricou și promisiunea că recitesc cărțile.

Și-am plecat și impresionată de gară – arată ca un castel. A fost construită în 1868 și zic, cu mâna pe inimă, că e cea mai frumoasă gară din lume.

Ye Olde Cheshire Cheese

Ăsta este pub-ul unde mergem apoi pentru o bere. Și nu e orice pub, este unul pe unde s-a perindat și Charles Dickens. Păi nu merg eu în baruri cu însemnătate literară? Din (The Demon Barber of) Fleet Street intri pe o aleiuță lăturlanică (de genul ălora unde îmi imaginez că opera Jack the Ripper).

Pe stânga, sub un felinar care îți confirmă că ești pe drumul cel bun, este o ușă strâmtă. După ea, intri într-un labirint de camere și cămăruțe, care mai de care mai populate, mai liniștite sau mai zgomotoase – pivnițele astea se pare că sunt rămășițele unei mănăstiri carmelite, din secolul al XIII-lea. Am băut istoric și ne-am pregătit pentru a doua zi.

A doua zi plouă. Plouă câinește și mocănește, rece și gri, încet și perseverent. Tot indoorul e plin, la piața de ieri nu ai unde să arunci o piatră.

Decidem să mergem la Observatorul Astronomic și Regal. Pe drum însă, descoperim altă piață și nu ne dă mâna să nu intrăm.

Mercado Metropolitano

Se întâmplă o dată pe lună și, ce noroc pe capul nostru – azi e acea dată, ca piața în cauză să reunească artizani și artiști locali care produc și vând, în numele vreunei cauze, diverse – plase pentru salvarea ariciului pitic, cercei pentru ajutoarea triburilor africane sau săpun pentru…. pentru ce o fi fost săpunul?!

Teoretic, este o piață care reunește artiști, producători și bucătari londonezo-intalieni. Practic – au bere nemțească, artizanală „gătită” sub ochii tăi, arepas columbiene, kebap turcesc și rațe coreene, toate delicioase. Deci, lăsați cu italienii voștri.

Piața este deschisă de curând, dar are o suuuper atmosferă și mâncăruri de tipul „te lingi pe degete”. Este deschisă până la ora 23:00 și cu cât se înaintează în noapte cu atât crește mai tare mood-ul clubish – hipsteresc. Și, foarte important, este acoperită – nu ne ninge, nu ne plouă! Singurul regret a fost că voiam plasa cu arici, iar seara artizanii plecaseră. Acu’ cine îl mai salvează?!

Am o durere cumplită de spate și fiecare pas e chin. Decidem înțelept să ne odihnim la Muzeul Războiului Imperial, e exact în stația de autobuz de unde trebuie să plecăm spre Greenwich.

Muzeul Războiului Imperial

În curtea muzeului, în cazul în care mai aveai vreun dubiu dacă ai nimerit bine, sunt două tunuri navale uriașe care să te liniștească. Au fost folosite la Galipoli, în Primul Război Mondial.

De la primul pas în muzeu ne dăm seama că a fost o proastă alegere să decidem să ne odihnim aici. Un spitfire, care a zburat de 57 de ori condus de 13 piloți diferiți este atârnat de tavan. O mașină mototolită într-un atac sinucigaș cu bombă din Bagdad este expusă, în hol. Lângă, stă Range Rover-ul de la Reuters, distrus într-un atac prin Orientul Mijlociu. Mai încolo, un tanc sovietic. Nu puteau să aibă și ei niște exponate neinteresante?! Niște tăieturi din ziar sau niște pietre neinteresante? Nuuu.

Bine, mă așez 2 minute și pe urmă vin să vă cercetez. Dar muzeul are grijă să nu cumva să lenevesc cât stau jos, pe scări, și îmi spune repede două povești despre doi eroi extraordinari.

Ian John McKay, erou neînfricat care a luptat vitejește în războiul insulelor Falkland și care era mort la momentul victoriei. O fi meritat? Și William Leefe Robinson care a doborât primul avion german ce a atacat Anglia, în WWI.

Muzeul este organizat pe 5 etaje, noi îl vedem pe primul, care documentează WWI și un pic din etajul WWII. Oricât nu sunt eu fan de muzee, mi-a plăcut tare de ăsta – foarte detaliat, bine documentat și dotat, interactiv și explicit.

Greenwich și Meridianul

Ora pe care o petrecem în autobuzul roșu, cu etaj, este binevenită. Parcul Greenwich are verdele saturat de la ploaie, iar Observatorul Regal Astronomic este închis. Nu prea înțeleg cum vine asta. Păi nu noaptea ne uităm la stele?

Noroc că meridianul nu e închis. 😀 Meridianul ăsta a fost născut în 1884, la o conferință geografică, se întâlnește cu Ecuatorul, leagă cele două poluri și desparte emisferele. Ce este însă mai uimitor este că plouă în ambele – și în est și în vest.

Tot aici s-a născut și timpul și celelalte unități de măsură – yard, picioare, țol. Din 1866 este instalat, la poarta Observatorului, un panou pe care erau afișate standardele de mărime – pentru a da posibilitatea poporului să verifice dacă chiar au cumpărat două picioare de perdea.

Observatorul a fost fondat  în 1675, la ăștia tot e vechi. Și a fost și prima clădire cu scop stict științific. Adică nu cum făceau până acum – construiau o sală de bal și o făceau și laborator de chimie cât se vindecau de mahmureală.

Cam așa au fost zilele noastre în Londra. In the end, nu-i chiar rea, ne-am împrietenit ușor. Și dacă îi trimit înapoi și portofelul lui Răzvan, o să ne placă și mai mult. Nu o să devină totuși mi amiga de alma – prea multă multiculturalitate, prea cosmopolit, prea mult din toate. Este totuși un oraș diferit, spectaculos, care te pândește la fiecare colț cu ceva să îți arate – un ceva care mai de care mai vechi, mai impresionat, mai primul, mai masiv. Doar că eu prefer lemnul și locurile mici.