Bandipur este acest „oraș de la munte” al Nepalului, un fel de Bușteni. Mă rog, cam neinspirată comparația, având în vedere că tot Nepalul este un munte. 🙂

Ora de istorie

Bandipur a fost inițial un sat micuț, aruncat printre munți, unde locuiau, liniștiți magarii. (a nu se citi măgarii). Magarii reprezintă unul dintre principalele grupuri etnice ale Nepalului, cu fișa de mai jos:

Nume: Magari

Clasă: Tibeto-Burman

Spell: hinduși și budiști

Skill: erau, în principiu, fermieri, dar calitățile și aptitudinile fizice i-au făcut soldați perfecți.

Dar, prin anii 1800, l-au colonizat newarii, cel mai răspândit grup etnic din Nepal. 

Nume: Newari

Clasă: Tibeto-Burman

Spell: budiști și hinduși

Skill: înclinați spre comerț și agricultură. Au excelat în artă, literatură, sculptură în bronz, argint și au creat forme fascinante de arhitectură. Niște boemi.

Așa. Deci, au venit băieții ăștia mai șmecheri, au luat sătucul, l-au spălat pe ochi și l-au transformat într-un loc vestit pentru textilele și mândrețile de haine pe care le producea. Fiecare călător care venea din India la Tibet, sau invers, oprea aici să se odihnească și să își ia o bundiță.

Dar vremurile bune nu au ținut mult. Eradicarea malariei din zona Terai și apariția autostrăzii (mă rog, autostradă îi ziceți voi!) care a ocolit oleacă Bandipur-ul, l-au readus la statutul de sat de la munte. Ce ți-e scris ți-e pus în frunte.

Cum ajungi la Bandipur.

Bandipur se află între Pokhara și Kathmandu, da nu chiar la drum. De la Pokara am luat un autobuz (pe care l-am schimbat cu un altul după ce am pățit necazul să pierdem aparatul foto) până la Dumre.

Sunt vreo 70 de km, dar autobuzele din Nepal au nemărginita plăcere să oprească în apropierea fiecărei persoane, oriunde o văd – chiar dacă nu exista acolo, sau prin apropiere măcar, o stație, și să îi invite să urce. Mă rog, nu chiar opresc. Există un nene, angajat special cu umplerea autobuzului și colectarea banilor. Iese în pragul ușii de autobuz și urlă la potențialii călători.

La Dumre, autobuzul de Bandipur e plin, așa că alegem să îl luăm pe următorul. Azvârlim bagajele ca să ne ocupăm locuri și plecăm să căutăm bancomate. Ne explică doi băieți de bună credință, care merg și ei cu același autobuz, pe unde sunt cele două ATM-uri din orașul ăsta. Le găsim ușor, dar niciunul nu vede cardurile mele Mastercard. Iar Răzvan nu le mai are pe ale lui. Lasă că ne-om descurca.

Ne întoarcem la autobuz, și ne avântăm pe cel mai serpentinos traseu. Autobuzul este plin ochi, oamenii atârnă pe afara și s-au cățărat și pe mașină. Arată ca un bondar încet, care înaintează lent pe cărare. Din când în când ne mai oprim și cineva coboară. Mă întreb unde s-or duce în mijlocul pustietății ăsteia, căci nu se vede nicio așezare.

Ajungem după vreo oră și 4598 de curbe în ac de păr și nu coborâm bine din autobuz, că cineva vrea să ne ia acasă la el. Stai bre, așa, că am niște probleme în a ține mâncarea înăuntru după curbele astea.

Ne liniștim puțin, refuzăm politicos și mulțumim frumos domnului, și plecăm la descoperit. Prin Bandipur nu circulă mașini, doar o stradă lungă și pavată traversează satul de la un capăt la celălalt. Clădirile sunt elegante și vechi, din aceleași cărămizi roșiatice pe care le-am tot întâlnit în Nepal.

Scump la Bandipur.

Aflăm repede că prețurile aci sunt mult mai mari decât cele cu care ne obișnuisem noi. În primele pensiuni în care intrăm, ni se cere pe o cameră pe noapte undeva la 30 de dolari, dar noi nu avem nici cash, nici dorința de a plăti mai mult de 15 dolari. Găsim la Old House o cameră pe bugetul nostru, cu tot cu mic dejun, prispă și priveliște frumoasă. Vom sta două zile, că se poate plăti cu cardul.

Descoperim repede și ATM-ul, dar aceeași problemă – în viața lui nu a auzit de Mastercard și nu dă niciun ban pe plasticul ăsta. Lasă, vedem noi cum ne-om descurca.

Mâncăm de seară la hotel, unde îi întâlnim și pe băieții de la autobuz, stăm în același loc. După poveștile uzuale cu de unde suntem, unde ne ducem declarăm ziua închisă, căci a fost una luuuungă.

La tudikhel

A doua zi ne dăm seama că prea multe nu avem ce face pe aici. După ce am traversat satul de câteva ori, ne-am odihnit la tudikhel. Acesta este unul dintre puținele locuri plate din zone, unde se strâng copiii pentru un fotbal sau politicienii pentru un discurs. Priveliștea cred că ar fi tare frumoasă, dacă nu am avea nori atât de aproape.

Hai cu încă o tură prin sat, acum deja ne salutăm cu localnicii. Dăm peste doi bărbați care joacă Carrom și mai zăbovim un pic și pe la ei. Ne-a povestit Suman despre jocul ăsta și am și întâlnit mulți nepalezi concertați la suprafața de joc, pudrată cu făină. E un fel de shuffleboard combinat cu biliard, unde trebuie să dai bobârnace unor piese ca celor de table. Nu l-am înțeles prea bine, dar toată lumea îl joacă aici – de la copii mici mici la bunici.

Khadga Devil Mandir

Sunt și câteva temple prin apropiere. Mergem până la Khadga Devil Mandir, că-i cel mai aproape și are și legendă.

După ce se termină strada principală, mai urcăm câteva trepte, trecem pe sub o poartă înțoponată și iată-ne ajunși.  Nu se poate intra, că nu-i nicio sărbătoare. Dar, înăuntru cică s-ar găsi o sabie sacră, pe care Shiva, cu toate mâinile lui, i-a dat-o regelui Magar. Este arătata în a șaptea zi de Dashain, un important festival din India și Nepal. Anul ăsta a fost pe 19 octombrie. Dar și atunci când sabia e arătată, este arătat înfășurată în pânze și țesături. Căci, legenda spune, că oricine ar privi-o direct, ar muri instant. Ca străpuns de o sabie.

Mă uit și eu pe geam, dar nu prea disting nimic înăuntru.

Ne întoarce agale spre casă și ne punem la masă. Mi se pare ciudat să avem atâta timp în care să lenevim așa, fără target. Bine că am stat doar o zi că altfel nu știu cum ne descurca cu atata timp liber.  Mă întreb cum de au rezistat vecinii noștri din căsuța din dreapta, care sunt aici de vreo două săptămâni.

Mâine de dimineață plecăm către Chitwan, la tigri și rinoceri.