La Pokhara e frumos, nu zic altfel. Dar n-am nimic care să demonstreze asta. Am mai tot zis, dar mă plâng și eu de câte ori prind ocazia. Deci, lăsați-mă să reiau un pic povestea. 🙂

Am scris mai multe despre viză și alte detalii despre Nepal aici.

Povestea unei genți foto care a sărit pe geam

Când a fost să plecăm din Pokhara, după ce ne-am instalat confortabil pe scaunele din spatele autobuzului (pentru că, după câteva încercări, au înțeles dragii de nepalezi că Răzvan e un exemplar aparte de om lung care nu încape așa ușor între scaune), a venit vremea să și plătim biletele. Dă-mi tu bani din geanta foto? Care geantă foto? Ochii se bulbucă, răscolim bagajele abia aranjate și dăm verdictul: geanta a căzut pe geam. Cu tot cu aparat foto, acte, niște bani și portofelul lui Răzvan! Oprește nene rata, că noi ne întoarcem după geantă. Dar dusă a fost. Nu am găsit-o nici pe margine de drum, nici poliția la care am mers încrezători, nu a putut să ne ajute. Deși pozele atârnate în biroul polițiștilor, care înfățișau oamenii legii returnând oamenilor căscați diverse obiecte pierdute (cameră, rucsac, o geantă), ne-au dat speranțe la început.

Deci toate pozele mele cu munțișorii, cu Pokhara și Kathmandu, cu traseul prin Annapurna duse-au fost. 🙁

Acum că m-am descărcat, să mă întorc la Pokhara. Am ajuns aici seara destul de târziu, aduși de Suman, din Kathmandu. Suman urma să fie ghidul nostru pentru următoarele 4 zile, pe traseul către Poon Hill, dar povestesc mai încolo despre urcatul pe munte.

De la Kathmandu la Pokhara

Drumul în sine este o experiență. Am ales să mergem cu autobuz turistic. Puteam să ne deplasăm cu autobuz local, turistic sau taxi. Cică cu cel local e mai mare riscu’ de căzut de pe șosea, căci șoferii ar fi forțați să facă mai multe curse pe zi și trebuie să ajungă repede la destinație. Oricum, traseul este același și mergem pe margini de prăpăstii, hău în stânga sau pe dreapta, poziția se mai schimbă, dar hăul e mai mereu cu noi. Urcăm și coborâm, ne smucim, depășim și întotdeauna claxonam înainte de o curbă. Mai ales când suntem pe contra sens, ceea ce se întâmplă des. Dar, după vreo două ore, obosim să mai fim atenți sau să ne temem și hai să ne băgăm în seamă cu Suman. Nu prea s-a legat însă nici conversație, nici vreo feerie de prietenie. Nici informații prea valoroase nu am obținut.

Ce produceți voi, Suman, în țara asta?
Da.
Cum a fost pe vremea monarhiei? E diferit acum?
Da, e bine.

Nu prea îmi dau seama dacă nu ne înțelegem din cauza limbii sau el habar are de economie sau politică. Hai că or fi mai bune vremurile când nu hurducăie autobuzul în capul nostru și să vezi ce de mai povestim atunci.

Ne oprim și de două ori pe drum pentru masă și dezmorțit de picioare.

Hey, Gurkha…

La intrare în Pokhara zărim, din goana autobuzului, și câmpul de antrenare a regimentelor Gurkha. Băieții ăsția sunt considerați una dintre cele mai bune forțe de lupte din lume. Tot încerc să mă gândesc la ei ca la Navy Seals, doar că nepalezii îs oleacă mai micuți și mai negricioși. Dar sigur nu sunt ei faimoși degeaba. Britanicii au fost impresionați de gurkha. Când luptau împotriva lor în războiul Companiei Indiilor de Est și, nici nu semnaseră bine tratatul de pace, când au început să îi recruteze în armata lor. Chiar și după ce englezii și-au luat mâinile de pe India, gurkha au continuat să fie angajați de forțele britanice și să aibă aceleași drepturi și obligații ca soldații englezi.

Des am văzut prin Nepal inscripția cum că dacă un bărbat zice că nu îi e frică de moarte, ori este mincinos, ori este un gurkha.”

Tot despre trupele astea, mândrie a Nepalului, ne-a dat și Suman informația cum că kukri, un cuțit curbat, ce aduce a macetă, este un simbol și, desigur, o armă pentru gurkha. Hai, că poate poate ne împrietenim. 🙂

Despre Golden Holiday, numa’ de bine.

Ne-a depus apoi la hotelul unde stătea și el și, deși noi ne-am arătat independenți și am declarat sus și tare că, nu, domne’, noi ne găsim singuri cazare, ne-a fost super lene să mai plecăm în căutare de altceva. Deci Golden Holiday s-a dovedit perfect. Mai ales că au avut inimă și suflet bun, si ne-au găzduit și bagajele cât am plecat noi pe munte. Mă rog, toate hotelurile cam fac asta, dar de ce să le minimalizăm implicarea.

Ne înțelegem cu băiatul Suman să ne vedem de dimineață și plecăm prin orășel. Se adună niște nori negri și întunecați, dar nu ne face pe noi o ploaie.

Hipioții de munte.

Pokhara este hub pentru munțomani, îi vezi peste tot pe stradă sau bărulețe – boemi, cu păr lung și barbă, cu tricouri decolorate și pantalonii de urcare cu petice în genunchi. Hipioții de munte. De aici se pleacă pe trasee în lanțurile Annapurna și Masalu, niște stânci colțuroase de peste 8000 de m. Neam de neamul meu n-a văzut până acum așa înălțimi. La fiecare doi pași e câte un magazin de fakeuri bine făcute, trăiască Republica Populară China. Dar am găsit și un magazinaș Sherpa, brandul de la care mi-am cumpărat eu bocancii acum vreo 15 ani, de la magazinul Himalaya.

Până să înceapă căderea de apă reușim să ajungem până la lac și să dăm o tură mică. După care ne refugiem într-un băruleț cu mâncăruri aburinde și bere.

Dimineața vine însă cu surprize – suntem înconjurați de munți. Mă rog, asta știam, dar de data asta îi și vedem. Este cu adevărat impresionant.

Vizitarea mai în detaliu a orașului o vom face după ce coborâm de pe munte. În prima zi nu mai sunt bună de nimic, însă apoi, dis de dimineață închiriem biciclete (100rp / 0.80 eur / h) și acordăm lacului atenția cuvenită. De fapt, este ușor complicat cu bicicleta pentru că intrările spre mal sunt blocate accesului cu alt mijloc de transport decât picioarele. Așa că trebui să sărim turnicheți sau să accesam potecile lăturalnice făcute de vaci. E în regulă, putem face și asta.

Phewa Lake

Lacul, pe numele lui Phewa, este elementul central al locului, tare iubit de nepalezi. Are și o legendă, desigur. Se zice că localnicii au nesocotit avertismentele unui cerșetor care le spunea că un torent mare de apă va lovi zona. Numa’ o femeie mai de bună credință l-a luat în seamă pe homeless (care era, de fapt, o zeitate A list) și s-a refugiat pe o culme. Apa desigur că a venit, a inundat valea și a omorât băștinașii. Descendenții femeii reprezintă acum populația din jurul lacului.

Există, desigur, și o explicație geologică, dar mult mai interesantă asta cu femeia care a putut să populeze apoi o întreagă așezare.

În mijlocul lacului există și o mini insuliță ce găzduiește o pagodă și unde nepalezii mai pun și ei de-o bere, un picnic. Poți ajunge acolo cu barca sau hidrobicicleta. Noi nu ne-am oprit – cu Răzvan la parâme îmi doream doar să ajung uscată înapoi pe mal. Dar am înconjurat-o și ne-am salutat voios cu vizitatorii e pe insulă.

Cu barca pe lac

A, barca am închiriat-o pentru o oră, fără barcagiu, pentru 500 rp (aprox 4 euro). Se poate să îți ei și un om care să vâslească. Așa nu mai este nevoie să gândești un plan cap-coadă de salvare, în caz că barca se răstoarnă. 🙂

Coșmelii hipsteresc amenajate mărginesc malul lacului. Găsești de toate pe aici – baruri, cafenele, localuri, hoteluri, agenții de turism și un Disney Land în construcție. Ne refugiem și noi la un băruleț de-ăsta exact la timp pentru a observa puterea miraculoasă a happy hour-ului de a aduce oamenii mai aproape. Adică un băiat singur, care comandase un tequila sunrise, s-a trezit că a primit două. Așa că o invită pe franțuzoaica singură de lângă să petreacă împreună o oră fericită. Love is in the air!

Ce mi-ar mai fi plăcut să fac în Pokhara ar fi fost să merg la Peace Stupa – o stupă nu la fel de mare ca cea din Kathmandu, dar care plusează la locație. Este cățărată pe unul dintre dealurile care înconjoară orașul și cred că priveliștea este de tipul „oh, ah”. Dar după urcușul la Poon Hill singurul lucru pe care am accepta să îl mai urc au fost scările până în cameră. Și stăteam la etajul doi…