Am scris aici detalii despre cazare, traseu, vreme, ce am mâncat și băut bun în Turcia. 

Planul era ca, de la Foca, să mergem către Eceabat, unde aveam să petrecem ultima noapte în Turcia. Nu puteam să nu trecem însă pe la celebra Troia. Nu puteam, pentru că efectiv era în drum, nu că nu ne lăsa pe noi inima. Troia nu este nici pe departe cel mai spectaculos sit al Turciei. Niște pietre răzlețe, unde e nevoie să îți folosești imaginația la maxim. Noroc cu Răzvan care îmi povestește din „Troia” lu’ Brad Pitt, că pe „Iliada” lui Homer am cam uitat-o.

For Troy

Multă vreme s-a crezut că Troia a existat numai în legendă.

Câmpia Traod, unde se află aceste ruine, este asociată cu câmpia despre care povestea Homer. De aici, dispăruse orice urmă de oraș, până în 1871, când un german-american, om de afaceri, amator de săpături arheologice, a obținut acordul guvernului turc să sape după Troia. Băiatul ăsta pasionat de Homer, nu se pricepea prea tare și a creat stricăciuni destul de mari sitului. Nepriceput, nepriceput, da’ tot a descoperit o serie de obiecte și bijuterii din aur pe care le-a atribuit legendarului Rege Priam (interpretat de Peter O’Toole). Și de aici povestea e mai interesantă decât aventurile Elenei însăși – a scos pe furiș comoara din țară, însă, nevastă-sa neatentă, s-a afișat cu bijuteriile.

Au fost informați turcii și autorizația de săpare retrasă. A mai încercat el să își pună în practică obsesia pentru săpat și pe la alte situri, dar tot Troia nu îl lasă să doarmă noaptea. Așa că a mai dat câteva obiecte din comoară înapoi, ca să îl lase să mai descopere o ruină, două. Restul l-a vândut Muzeului Regal din Berlin. În ’45, Armata Roșie, pasionată de lucrurile strălucitoare, a luat și dus comoara în URSS. Germanii, nedumeriți au întrebat și ei „Știți, era aici, în raft, o comoară”. „Niciodată n-am văzut.”  În 1993 a apărut, ca prin minune, la muzeul Pușkin, dar rușii tot nu vor s-o înapoieze. Bașca, o vor și turcii acum. Fiecare cu Cloșca lui. 🙂

Tot săpăturile lui Schliemann, așa băbești cum erau ele, au descoperit 9 layere de dezvoltare aplicate orășelului, renovări ce s-au întins pe decursul a aproape 4 milenii. Cea mai veche, Troia I, datează din 3600 i.H.  Despre Troia VI sau VII se crede că este cea descrisă de Homer. Troia IX, ultimul stadiu, a fost construită la începuturile Imperiului Roman între 300 și 300, înainte și după era noastră.

La intrare în sit există o reconstrucție a celebrului căluț. Deși a fost construit prin 1970, arată destul de bine, cred că îl îngrijesc riguros. Ne-am cățărat și noi pe scara ce duce în burtica căluțului – ne-am uitat prin ferestre, am stat pe bancuță, am coborat și am plecat. Am plătit 15 TL / persoană pentru vizită.

La Canakkale prindem la mustață bacul spre orășelul ăsta mic, Eceabat. De aici, a doua zi, o să plecăm spre București. Ziua nu prea mai este veselă – fie pentru că este ultima, așa mă pălește o tristețe în zilele în care trebuie să plecăm, fie pentru că nu am mâncat nimic pe drum, fie pentru că acasă se întâmpla unul dintre cele mai triste lucruri, de care nu aflasem încă.

Eceabat din Galipoli

După câteva minute cu ferry-ul ajungem într-un oraș pustiu și morocănos. Ne cazăm într-un hotel destul de vechi, ce are meritul de a fi pe malul marii. Aqua Boss Hotel, pentru care plătim 39 de euro. E un hotel mare, cu holuri lungi și multe camere, cum erau cele de la mare de la noi la care stăteam când eram mică, de mă rătăceam pe holuri. Am citit că l-au renovat ulterior, poate  arată mai bine acum.

Ieșim în căutare de hrană. Mâncăm, nu îmi mai amintesc ce, deci nu cred că a fost impresionant. Apoi bem ceai în pahare clepsidrice și mâncăm baclava și pare că ne mai înveselim puțin. Dar suntem repede temperați de Respect for History Park, dedicat Primului Război Mondial.

Peninsula Galipoli, din care face Eceabat parte, are o importanță istorică – atât pentru Primul Război Mondial, cât și pentru crearea Turciei însăși.

În timpul Primului Război Mondial, forțele aliate au realizat că, pentru a putea ajuta Rusia cu provizii și muniție, este necesar să preia controlul asupra strâmtoarei Dardanele și să cucerească peninsula Galipoli. Însă atacul a fost un eșec total. Din diverse motive – soldați nepregătiți, muniție insuficientă, comandanți lipsiți de motivație și experiență – trupele franceze și engleze au reușit să înainteze doar 6.5 km pe uscat. Deși atacurile au fost suplimentate, și australienii și neozeelandezi au venit și ei în ajutor, tot n-a fost bine – turcii nu numai că au rezistat, dar i-au și învins. O mare parte din merit se pare că o are Mustafa Kemal Ataturk, „Tatăl turcilor”, a cărui semnătură o poartă fiecare turc pe mașină. Rolul lui în aceste lupte este legendar.

În  jur de 140 000 de oameni au murit aici – cei mai mulți turci, dar și celelalte armate au suferit pierderi uriașe.

Pe malul mării, este construit acest monument outdoor, creat pentru a evidenția importanța bătăliei de la Çanakkale, monument ce replică o scenă de război, dintre soldații turci și australieni, cu tranșeele și moartea și neputința și disperarea specifice, care chiar are puterea să îți lase gust amar.

Tot aici este și o statuie, înaltă de vreo 12 m și plină de detalii, dedicată soldaților ce au murit în luptă, de ambele părți. O mențiune de pe plăcuța de lângă statuie mi-a plăcut mult; spune că acesta nu este un monument al ostilității, ci un memorial al prieteniei și că învățăminte trebuie trase din acest război, căci are atâtea să ne învețe. Asta ar fi susținut și Atatürk în scrierile sale.

Ne întoarcem destul de abătuți la hotel, unde petrecem restul serii. Discutăm despre acest prim președinte al Turciei, care a creat țara din rămășitele Imperiului Otoman, gândind-o ca pe o națiune modernă, laică, apropiată de Vest, pe care a îmbibat-o de reforme și reorganizări.

A doua zi plecăm la București, cu o escală mică la Edirne, căci sigur nu am luat suficiente cadouri. Mai găsim aici un bazar, mai admirăm o moschee și, desigur, mâncăm un kebab.  Apoi drum întins până acasă.

Ne-a plăcut mult în Turcia! Ne place și acum, când ne reamintim, povestim sau ne uităm pe poze. Este un amestec fascinant de „de toate” (de aici cred că vine și faimoasa expresie). Influențe din Orientul Mijlociu, mediteraneene, balcanice sau asiatice, biserici, moschei, ruine grecești și teatre romane, ceremonii religioase sau festivaluri de muzică, sătuce deșertice și orașe aglomerate. Turcia trebuie inclusă în lista de călătorii, mai ales că este atât de aproape.

Noi poate nu vom reveni curând, dar declarăm convinși că este un must.