Înainte de a ateriza la Santiago de Cuba, am făcut un scurt popas la Havana. Ajungeam cu o întârziere de aproape două ore și cu o serie de sticluțe goale de vin, pe care îmi fusese rușine să le mai returnez însoțitoarelor. 🙂 Am sunat de la Havana familia la care urma să stăm în Santiago și, eu în engleza, el în spaniolă, ne-am înțeles că vom veni mai târziu și că vor trimite pe cineva să ne culeagă.

În Havana am avut prima interacțiune cu diferențele dintre Cuba și orice altă țară în care am mai fost până acum. Dacă aeroportul din Roma era strălucitor și fancy, cu magazine impecabile și frumos mirositoare, cu imagini colorate la tot pasul, cu oameni perfecți cărora hainele le vin fără vreun cusur și care sunt semnate cu nume ca Salvatore Feragamo, Versace, Dolce & Gabbana, în Havana nu regăseam nimic din astea.

Ba, pereții erau decorați cu mesaje informaționale, poate o Havana Club, portrete de președinți și telefoane publice. Și nu doar pentru că e o țară săracă, și Republica Dominicană e, dar până și ea avea Channel-ul ei, într-o colibă de stuf. Nu, aici e comunismul care se simte.

Am scris mai multe detalii operaționale în articolul „Bine de știut când călătorești în: Cuba” 

La Alegria Eres Tu Santiago

Plecăm într-un final spre Santiago de Cuba, ajungem într-un aeroport micuț, suntem mirosiți de câini-polițiști simpatici, ne luam bagajele și plecăm.

La ieșirea din aeroport suntem întâmpinați de aerul cald al nopții, sunt aici 30 de grade, iar noi venim de undeva de la 10, și e minunat. Se activează mood-ul de vacanță, suntem fericiți și știm că va fi frumos și bine și că vom veni cu povești de aici. 🙂

Îl găsim și pe domnul care ne aștepta, ne urcăm și, până în oraș, plătim cam 14 euro. Sunt cam 10 km și deja ne gândim că-i cam scumpă Cuba asta (costul corect ar fi fost undeva la 5 eur, dar noi eram mici și neștiutori la vremea aia).

Ajungem la hostelul nostru și suntem frumos primiți, ca niște prieteni așteptați în vizită. Mergem pe un culoar, coborâm niște scări înguste (să ținem minte să nu bem tare mult în oraș) facem stânga, dreapta și ajungem în camera noastră. Drăguță! Acesta este Hostal Raul & Kathy, situat aproape de centru și de punctele de internet. Mai primim câteva informații legate de desayuno și suntem lăsați liberi. E vreo 11:00 seara (este o diferență de 7 ore între România și Cuba) și vrem să mergem să explorăm.

Prima înteracțiune cu Santiago de Cuba

Ieșim, facem câțiva pași și găsim un parc cu mulți tineri. Toți stau cu telefoanele în față, butonează sau vorbesc pe Skype. Ceva se întâmplă aici! Poate au net – găsim și noi o rețea, dar nu se poate conecta fără o parolă. Lasă, o să aflăm mai târziu cum se face.

Ne plimbăm pe străduțe pietonale, unde, deși este târziu, terasele și magazinașele sunt deschise. Într-un parc, un grup de cubanezi la vreo 45 – 50 de ani cântă. Și este atât de surprinzător, că ne oprim brusc și îi ascultăm. Cântă atât de bine, fără amplificări și instrumente și sunt veseli și fericiți! Este primul contact cu veselia oamenilor din țara asta, care au tot timpul zâmbetul la ei și sunt pregătiți la orice oră să pună de un dans.  Ne cheamă și pe noi să cântăm, dar cum eu sunt sfioasă, refuz politicos și mergem mai departe. Nu descoperisem încă romul, se va schimba situația după.

Și prima interacțiune cu mâncarea cubaneză

Mai încolo, în fața unui fel de cantine, cineva mănâncă ceva ce seamănă cu un sandviș. Arată frumos și parcă aș vrea și eu. Intrăm – „Vrem și noi la fel ca ei”. Nu ne înțelegem, dar doamna râde la noi. „Lo mismos que ellos?” De ce n-oi fi avut și eu Acasă TV când eram mică.  „Aaa, bine! Stați acolo, la masă.” După vreo 5 minute primesc o farfurie de fier, un fel de gamelă, cu niște orez și o tocăniță și niște carne într-un fel de sos. Păi… ok. Mănânc puțin orez, că îmi e aiurea să o las întreagă, mai schimb puțin locul bucățelelor de carne, plătim și plecăm.

Descoperim după câțiva metri că în altă parte se vindeau pizzele cubaneze. Ceea ce eu crezusem că este un sandviș era, de fapt, un aluat cu diametrul de vreo 15 cm cu bulion și brânză, împachetat pe din-două. „Waaa, vreau și eu!” „Sigur, 5.” „5 CUC?.” „Da! Adica 5 Euro.” „Da!” „Nu mai vreau…”. Hai să ne înecăm amarul cu o cerveza Cristal. Eh, nu-i chiar rău! Poate totuși mai slăbim cât stăm în țara asta.

Aveam să înțelegem mai târziu că pe pițucele astea nu trebuie să plătim mai mult de 1 – 2 lei.

Dimineața, urcăm pe terasa casei, decorată cu papagali și balansoare, pentru micul dejun. De aici se vede frumos orașul, clădirile nu sunt foarte înalte – cred că s-au impus cutremurele prin zonă.

Primim clătite, dulceață, suc de guava, ceai și cafea. „Queres huevos?” ne întreabă doamna care ne aduce mâncarea. Eu mă uit la Răzvan, Răzvan la mine, ea la noi. Și deodată găsește soluția salvatoare – începe să scoată niște cotcodăceli și să mimeze că e găină. „OUĂ!! Da, da! Vrem!” „Blanditos?” „Aăăăăă, sigur. Aduce-ți tot.”

Despre Santiago se spune că este partea cea mai caraibeană a Cubei.

Aici au ajuns primii sclavi din Africa de Vest, iar în zilele noastre tot aici se găsește cel mai mare procentaj al populației de culoare, comparativ cu restul țării. Cultura afro-cubană își are rădăcinile aici – cu muzica, ritualurile și miturile ei.

Am început explorarea pe aceleași străduțe pe care mersesem cu o seara înainte – dar acum totul este mult mai colorat, străzile mult mai populate, dar toți la fel de zâmbitori.  Iar mașinile sunt reale – clasice, colorate și vechi, și sunt peste tot.

Museo Emilio Bacardi Moreau

Găsim muzeul Museo Municipal Emilio Bacardi Moreau. Mmm, Bacardi. Hai, să vedem ce e cu el. Muzeul a fost creat în anul 1899 de Emilio Bacardi, primarul din Santiago și fiul întemeietorului companiei producătoare de rom – Bacardi, pentru a găzdui colecția sa de artefacte strânse de-alungul timpului. Arme, armuri, picturi, sculpturi, biciuri, bețe grele de fier cu care erau bătuți sclavii, artefacte aduse din Egipt – chiar și o mumie mică, a depozitat de toate aici.

Mai interesantă însă a fost povestea cu romul. Facundo Bacardi Masso, tatăl lui Emilio, a emigrat din Catalonia in 1829 și a pus bazele uneia dintre cele mai mari companii de băuturi spirtoase. Pe vremea aia romul era o băutură raw, destinată piraților sau sclavilor. Însă Bacardi a înțeles că dacă filtrează băutură prin cărbune, dispar impuritățile, iar dacă o „îmbătrânește” în butoaie de stejar devine mult mai aromată și mai băubilă. Când doña Amalia, soția, a descoperit colonia de lilieci în depozitele unde țineau romul, a sugerat ca acesta să fie logo-ul Bacardi.

In 1959, când revoluția lui Fidel Castro și naționalizarea companiilor private au „lovit” Cuba, Bacardi s-a mutat în Bahamas. Pentru muzeu am plătit 2 CUC.

Parque Céspedes

Încet, pe străzi ajungem la Parcul Cespedes, unde lenevim puțin la soare și ascultăm trupa parcului. Sunt minunați cubanezii ăștia cum cântă așa, peste tot.

În dreapta avem Casa Granda, un hotel colonial din 1914, unde o să intrăm după, pentru un mojito și un daiquiri.

În față este clădirea primăriei, faimoasă pentru ca Fidel Castro a ținut aici, în 1959, discursul după triumful revoluției.

Catedral de Nuestra Señora de la Asuncion

În partea de sud, este frumoasa Catedral de Nuestra Senora de la Asuncion. Catedrala este o dovadă de perseverență. Pe locul ăsta a fost construită, în 1522, prima catedrală din Santiago, însă cutremurele și pirații au distrus-o. Locuitorii au zis că nu pot sta fără catedrală și în 1674 au mai făcut una. Doar că după 3 ani un alt cutremur a distrus-o și pe asta.

O a treia catedrală a fost ridicată, dar în 1766 alt cutremur și-a făcut de cap. Catedrala actuală a fost finalizată în 1818 și a fost construită astfel încât să reziste dezastrelor naturale. Dar tot a fost zguduită un pic la cutremurele din 1852 și 1932 și a pierdut mare parte din acoperiș din cauza lui Sandy, în 2012. Sper să nu mai fi făcut și Irma vreo stricăciune.

Internetul în Cuba

Am aflat, între timp, și cum se procedează cu internetul – în Cuba, oamenii nu au acasă internet, ci există numai anumite zone cu net: parcuri, hoteluri, piețe etc. Pentru a te conecta ai nevoie de o tarjeta, o cartelă, pe care o cumperi de la ETECSA, un fel de poștă. Poți să îți cumperi 30 minute, o oră sau 2 ore și cam ăsta este și timpul pe care îl stai la coadă, în funcție de cum ajungi și când se deschide. Stăm și noi la coadă, dar ne abordează un cubanez zâmbăreț, cu promisiunea că ne vinde el cartela, fără să mai stăm la coadă, la același preț. Stă cu noi până introducem codul și ne conectăm. Totul pare ok, gracias! 🙂

În Santiago de Cuba am stat doar o zi, urmând să plecăm după, spre Baracoa. Ar fi trebuit să rezolvăm și să rezervăm azi un bus către următoarea destinație, însă nu găseam nicicum adresa pe care o aveam pentru locul de unde se cumpără bilete.

Ajungând foarte aproape de casă, am intrat să întrebăm, poate știau ei. Am dat insă peste o cameră plină de femei care stăteau la povești – „Ăăă, știți, cautăm și noi Viazul…” ele, săracele, nu înțeleg, dar au o soluție „JOSEEEE!! JOSEEEEEE!!!”. „Jose doarme”, mai apare cineva. „N-are nimic. Să se trezească, avem o situație de criză. JOSEEEEE!” Noi: „Știți, dar nu trebuie, lăsați, ne descurcăm, întrebam și noi doar așa…”, dar nimeni nu ne bagă în seamă. Vine și Jose, buimac și umflat de somn. Îmi e și rușine să îi mai spun de ce aveam nevoie. Sună până la urmă la Viazul și află că putem lua bilete direct de la autogară, nu merg mulți la Baracoa. Mulțumim!

Casa de la Trova

Seara o petrecem, cum era și firesc, la Casa de la Trova, asta după ce bem ceva pe terasa de pe acoperișul de la Casa Grande – locul indicat pentru admirarea apusurilor. Casa de Trova (trova reprezintă un stil de muzică cubanez) se regăsesc peste tot în Cuba, dar se pare că cea din Santiago este specială – trova s-a născut aici. Localul este foarte mic, iar acțiunea se întâmplă la etaj. Plătim 2 CUC intrarea și urcăm. Stăm afară, pe balcon – înăuntru sunt înșiruite mese și scaune și pare cam formal.

Ne împrietenim cu cântăreții, care anunță prezența „prietenilor din România” între două melodii. Țopăim toată seara, pierdem numărul de mojito și ne declarăm îndrăgostiți de tot – de muzică, de rom, de oameni, de Santiago, de Cuba și de veselie.

Următorul episod: Baracoa, mi amor! | Cuba