Am scris aici detalii despre cazare, traseu, vreme, ce am mâncat și băut bun în Turcia. 

Ankara

Am plecat din Istanbul în jur de 17:00 și am tooot mers, vreo șase ore până la Ankara, pe autostradă, fără să dăm măcar de vreo formă de relief mai specială. Ne va răsplăti Cappadocia mai târziu.

Am ajuns destul de târziu, în jur de miezul nopții, iar capitala era cam pustie. Am stat la Hotel Verda, unde am plătit 32,40 euro pe noapte. A meritat – camerele arătau bine, curate, destul de mari, fără însă a avea ceva specific sau special. Hotelul este situat lângă centrul istoric al orașului, destul de aproape de multe dintre atracțiile capitalei pe care oricum nu plănuiam să le vedem. Ankara a fost mai mult un punct de rută, distanța de la Istanbul până în Cappadocia, unde muream eu de nerăbdare să ajung, era prea mare pentru a fi parcursă dintr-o singură bucată.

Am ajuns la hotel, ne-am uitat speriați în stânga și în dreapta, căci zona, deși centrală, părea destul de întunecată și pustie, și am intrat. Am purtat discuția firească – „De unde sunteți?” „Păi, România.” „Aaaaa, Gică Popescu!!” Eu, deja obișnuită cu succesiunea replicilor, căci le avusesem cu fiecare turc cu care interacționasem, răspund mândră  – „Da, da! Și Gică Hagi”. „A, nu! Pe ăsta nu îl iubim.” „Cum așa?” „Păi, vezi tu!?! El antrenează Galatasaray, și noi, aici, ținem cu Fenerbahçe. Și mereu ne bat.” „O, Doamne! Îmi pare rău să aud! Cred, adică. Ăăăăăă. Noapte bună!”

Urcăm în cameră, nimic din ce văzusem pe afară nu ne îmbia să ieșim, decidem că ne plimbăm mâine un pic. Între timp, descoperim că din camera de hotel vedem o bodegă peste stradă, unde niște turci împătimiți  urmăreau un meci de fotbal. Îi urmărim și noi cât timp a mai rămas din meci, cum trăiesc ei sportul ăsta dubios și se bucură de goluri. Și eu tot nu înțeleg cum ditamai oamenii, într-un context așa bărbătesc, sorb delicat din pahare mici ceai negru și au cubulețe de zahăr alături.

Ne culcăm, dormim bine, ne trezim, mâncăm bun și eu mă pozez pe niște divane frumos colorate care nu au legatură cu nimic altceva din restul hotelului.

Apoi setăm GPS-ul să ne ducă la monumentele romane, teoretic foarte apropiate, în zona Ulus, însă ne rătăcim și ajungem în parcarea unui mall. Asta este, cu Ankara nu-i chimie, suntem siguri că e un oraș frumos, care are multe de povestit, dar poate altă dată. Paaaa! Plecăm spre Cappadocia!

Descoperind Goreme

Și cum mergem noi așa, relieful se transformă într-o zonă aridă decorată cu stânci modelate și sculptate sârguincios, cu onduleuri și rotunjimi. Încep treptat și timid, ca apoi să le avem de o parte și de alta a drumului. În ciuda aspectului uscat și prăfoșat, tuful ăsta vulcanic face ca solul să fie fertil. Iar stâncile au fost folosite drept locuințe de milenii, deja.

După ce ne tot minunăm minute în șir, ajungem și la sătucul unde urma să petrecem două seri. GPS-ul nostru e bătrân, se încurcă tare pe străduțele din satul ăsta de piatră, intrăm pe ulițe unde suntem nevoiți să strângem oglinzile laterale ca să încăpem. Într-un final, ne eliberăm dintre case, ajungem pe un deal și rămânem blocați acolo. Dar ăsta e ultimul lucru care ne preocupă acum – altceva ne blocheaza mai tare: dedesubt se întinde sătucul ăsta monocrom parcă modelat din polistiren și îmbrăcat în lut.

Facem poze continuu, chiar dacă pozăm din aceleași unghiuri de zeci de ori, dar niciodată nu am mai văzut așa. Goreme este una dintre puținile așezări din Cappadocia unde căsuțele construite în piatră și coșurile de travertin create natural sunt încă locuite. Acestea, alături de muzeul în aer liber, fac ca sătucul să fie destul de turistic, însă, cel puțin până acum, aspectul lui neaoș nu a fost afectat.

Am stat pentru două zile la Kayatas Hotel, într-o cameră foarte fancy, săpată în stâncă. Plătim 48 de euro pe noapte, destul de scump, dar vrem să locuim și noi, măcar o dată, în stâncă. Ce nu am luat eu în calcul este că în cameră este destul de frig, în condițiile în care ziua, afară, temperaturile urcă destul de mult. Și umed. Tot în cameră pare umed. Și întunecat. Mă rog, nu e atât de rău pe cât sună. Nici pe departe! E o experiență pe care aș repeta-o oricând.

Ne cazăm și dormim puțin, lucru neobișnuit pentru mine – să dorm ziua. Dar afară sunt peste 40°C, o caldură uscată și moleșitoare, ca de deșert.

Ne trezim buimaci și agitați – să nu ratăm apusul! Ieșim pe uliță și dăm de exod – toata lumea se îndreaptă către dealul unde ne rătăcisem noi mai devreme. Chiaună, mă încolonez și eu și mergem spre apus.

Apusul nu a fost cine știe ce, așa că am băut o bere. Mai mult m-au impresionat beculețele ce se aprindeau în stânci pe măsură ce se întuneca.

Cu balonul prin Cappadocia

După ce mâncăm supe delicioase, însoțite de pita aia umflată și aburindă a turcilor, pe care aș putea să o comand lejer ca fel de mâncare, ne ocupăm să căutăm o agenție care să mai aibă zboruri cu balonul pentru mâine de dimineață. O călătorie cu balonul deasupra formelor modelate din Cappadocia este un must! Răzvan se teme de înalțimi, el zice că nu merge, să mă duc singură. Eu mă tem de orice, așa că mă duc. Teoretic, ar trebui să selectăm o agenție cu o bună reputație, prețurile mici putând fi un indicator cum că ar exista probleme de siguranță. Însă este foarte târziu, agențiile încep să închidă, iar multe nu mai au locuri, așa că mă mulțumesc cu prima care pare că ar putea să mă distribuie într-un balon. Într-un balon al altei agenții, bineînțeles, căci nici ei nu mai aveau locuri.

O plimbare de-asta costă aprox. 100 euro, începe dimineața devreme-devreme, în jur de 4, când o dubiță vine să mă colecteze de la hotel. Răzvan mă însoțește, chiar dacă nu zboară. Ajungem la un sediu al operatorilor de baloane și bem ceai cald și mâncăm prăjiturele rotunde. După care plecăm către câmpul de „decolare”. Este încă noapte, dar flacările responsabile de aerul cald din baloane apar din loc in loc. Se zboară dimineața devreme datorită curenților de aer care se formează acum, iar cerul este invadat de mai mult de 100 de baloane.

Mă cațăr neîndemânatic în nacela balonului meu colorat și mă înghesui cu niște domni în vârstă în catul meu. Și ne ridicăm ușor, ușor! Este pentru prima oară când zbor cu balonul, singura până acum, și este incredibil. Un cockatil făcut din zbor lin, peisaj pe care l-ai alege pentru a desena alte planete, răsăritul soarelui cu lumină caldă și zeci, zeci de baloane. Este emoționat! Și feeric! Și minunat!  Avem un căpitan de zbor, la fel ca în avion, care ne spune cu ce viteză mergem, către ce ne îndreptăm, de când zboară el, câte baloane sunt înalțate în dimineața asta și alte date de-astea tip „statistici”. Oricum, este liniștitor și nu mă tem.

Zborul durează cam o oră, coborâm prin văi, urcăm deasupra stâncilor, vedem de sus muzeul în aer liber pe care urmează să îl vizităm mai târziu. Apoi aterizăm – pe un câmp, total în alt loc față de unde am plecat. Dar ne așteaptă acolo bus-ul cu care am venit de acasă. Și cu el și Răzvan, care poate să îmi facă o statistică a accidentelor cu baloane, capitol la care căpitanul nostru a tăcut mâlc. Deși nu sunt deloc frecvente, întâmplări de-astea nefericite s-au mai întâmplat.

După ce sunt ajutată forțat să cobor din nacelă – primesc repede un pahar de șampanie cu suc de portocale și realizez că e prima dată când încep să beau la ora 7:00 de dimineața. Încă un first! Și primesc și o diplomă, că doar am fost curajoasă!

Muzeul în aer liber din Goreme

Ziua abia a început și trebuie să fie plină! Mergem să vedem Muzeul în aer liber din Goreme. O tarla întinsă, unde sunt răspândite mai mult de 30 de biserici (eh, mult spus  biserici – niște peșteri micuțe în care s-au păstrat fresce decorative) create între a doua jumătate a secolului IX și sfârșitul secolului XI. Peste drum de muzeul ăsta, se află Tokali Kilise, cea mai bine conservată biserică dintre toate, cu pereții decorați cu (ce a mai ramas din) fresce ce datează din secolul X, exemple clasice de pictură cappadociană din perioada arhaică. Sunt șanse mari să ratezi bisericuța asta dacă nu știi de ea sau dacă nu ai o tendința nativă de a te rătăci. Intrarea se face în baza biletului de la muzeu (vreo 4 euro).

Ortahisar

De aici plecăm la Ortahisar. Este un alt sătuc simpatic, similar, dar parcă mai șarmat și mai inocent decât turisticul Goreme. Principala atracție de aici este o stâncă gigantică, de 86 de m înălțime, asemănătoare cu o fortăreață, care parcă stă să se prăbușească dacă bate un pic mai tare vântul. Noroc că aici nu pare că a bătut vreodată vreo adiere, la cum curg apele de pe mine. Se spune că stânca asta a adăpostit cândva întreg satul, dar acum este într-o formă destul de precară și ar trebui vizitată cu o extremă atenție.

Derinkuyu – orașul subteran

Noi nu ne-am încumetat și am plecat către Derinkuyu un oraș subteran perfect curățat și excavat. Citeam că, fiind foarte popular printre grupurile de turisti, ar trebui vizitat înainte de 10 dimineața. La noi e 15:00 și parcă e infricoșător de pustiu. Doar noi și încă un cuplu. Plus un domn care ne hărțuiește și ne intreabă din 30 în 30 de secunde „știți ce e asta?” „dar asta?” „dar aici știți ce faceau?”. „Nu, domne’, nu știm!” „Eh, vedeți, pentru o sumă modică vă spun eu tot”. „Nu, mulțumim, poate dacă erați mai simpatic”.

Derinkuyu este un oraș subteran perfect curățat și excavat.Orășelul ăsta de sub pământ este destul de bine iluminat, iar sistemul de ventilație este chiar cel original. Unele zone sunt însă foarte strâmte și înguste, nu recomand dacă vă temeți de spații mici. La nivelul cel mai de jos se ajunge printr-un tunelaș  unde am practicat lamentabil mersul piticului (noroc că nu m-a văzut nimeni, doar Răzvan, care făcea fotografii).

Este impresionant cum locul ăsta ocupă 1500 mp și are 8 etaje, care ajung până la o adâncime de 55m. Construcția era folosită ca adapost în timpul invaziilor. Viața nu se oprea însă când cetățenii erau în refugiu, căci au avut grijă să construiască aici toate cele necesare  – grajduri, o presă pentru vin, o sală de mese, o biserică și un confesional, o școală, fântâni și chiar un cimitir.  Ne-a plăcut aici și ne-a plăcut se ne imaginăm sătenii locuind ca o mare familie până ce primejdia trecea. Când am plecat, o doamnă în vârstă l-a convins pe Răzvan (sau poate pe mine m-o fi convins?!?) să cumpărăm cele mai urâte păpuși din lume. Dar era cald, doamna era singură și noi veneam de la întuneric. Avem toate scuzele.

Ultima vizită din această zi merge către…. Uchisar.

Eu suspectez că l-am văzut și din balon, da’ nu îs tare sigură.

Aici e teritoriul francezilor, care populează luxoasele unități de cazare. De ce vin francezii aici de zeci de ani, nu am înțeles prea bine. Uchisar este un Goreme mai mic și mai tăcut. Poate le place liniștea.

Ca și la Ortahisar, și aici avem o stâncă-fortăreață care domină orașul. Are 60 m înălțime și seamănă cu un șvaițer  – peșteri și tuneluri abandonate care au găzduit cândva, demult, tot satul. La poalele stâncii mulți comercianți vând diverse – mirodenii, condimente, obiecte din ceramică. De data aceasta urcăm, cu greu, căci suntem cam obosiți, dar ușor, ușor ajungem în vârf, unde se bălăngăne un steag de un roșu aprins (sigur il schimbau des).

Peisajul văzut de aici este tare frumos și se vede cum pietre mari se sprijină precar pe trunchiuri de pietre mai mici.  Soarele începe să apună, noi începem să coborâm. În drum spre casa-hotel întâlnim o camilă învelită cu covor. Ok.

Următorul episod: Cu bicicletele prin Side. Și o oprire la Aspentos | Turcia